Tea, fata care stătea între diplome și care a gustat din plin "spiritul școlaresc", împart
Am aflat de Super acum un an, prin iarnă. Eram a 9-a și puțin dezorientată. Eram dezamăgită pentru că luasem un nu-știu-ce punctaj la un nu-știu-ce-concurs - asta era tot ce cunoscusem în generală, concursuri, olimpiade, punctaje, numere - tot ce era un "elev", mai ales "un elev bun".
Profesorii, părinții, spuneau, înghesuit, că viața școlară se rezumă la tot ce am enumerat mai sus, la premii, diplome, la "confirmări." Tot tam-tam-ul începuse să îmi fie acru - simțeam, într-un fel, că ne auto-limitam, cu toții. Așa că a fost o binecuvântare (nu pot să o numesc altcumva) să văd afișul de la Super, un anunț cu "se caută interni." și să aplic pentru a fi voluntar.
Nu știu de ce, prima mea amintire cu Super este una albastră (poate pentru că tot festivalul a devenit albastru, mai târziu, și nu numai pentru mine), dar acum am căutat call out-ul pe care îl văzusem, inițial, și este alb cu negru, și nu atât de impozant pe cum mi-l aminteam. Cu sau fără albastrul din acea prima dată din iarnă, Super a crescut și s-a înrădăcinat, albastru, pe lângă mine.
Am fost voluntar anul trecut și anul acesta scriu pe un superblog de filme - și sunt foarte mândră și fericită că pot să fiu o mică parte din povestea Super. Povestea Super este ca povestea Ideo Ideis și ca povestea (plic), o revistă, din care sunt absolut sigură că nu aș fi făcut parte dacă nu erau Luca, Super și ceilalți oameni-super.
Povestea Ideo Ideis este că, în 2006, o mână de adolescenți au reușit să construiască un festival de teatru amator. Mai târziu, altă mână de adolescenți, face un festival de film în București, Super. Filme făcute de adolescenți, nu numai pentru adolescenți.
Poveștile astea m-au ajutat să realizez că orice persoană poate să facă ceva ce ce contează, oricât de mică ar fi ea, oricât de adolescent, oricât de școlar ar fi acel cineva, oricât de tânăr și de "ne-adult", mi-a arătat că nu trebuie să te limitezi doar la școală, "copil" fiind, și e atât de frumos când nu faci asta - așa s-a făcut și povestea (plic).
O mână de adolescenți care au scris o revistă. Deci, mulțumesc, Super - fără Super nu aș mai fi făcut nici jumătate din lucrurile pe care le-am făcut, sunt sigură de asta. Nu credeam că pot și eu să contez, adolescentă fiind. Un mulțumesc albastru.
