Despre oameni și concerte
Ieri pe vremea asta eram la Teatrul Tineretului în timpul festivității de închidere a celei de-a 7-a ediții AmFiTeatru din Botoșani, un eveniment cu și despre ideea de „împreună”. Nu știu dacă ai cum să te prinzi dinainte de ce AmFi este atât de mult axat pe „noi”, dar știu sigur că eu am înțeles perfect în ultima seară.
La nouă jumătate a început festivitatea de premiere a trupelor, premiile variind de la trăsneli fără oficialități precum premiul Plic+Sub25 (pe care l-a cucerit Paul Nistor, pentru „K-lul” din spectacolul făcut de Drama Club, „Harap Alb?!”) la trofeul festivalului pentru cel mai bun spectacol, care s-a dus către trupa de teatru Amprente, pentru spectacolul „Pisica Verde”. Dar unde încape competiția când este vorba despre noi toți strânși într-un singur loc ca să ne bucurăm împreună? Asta e o întrebare pe care și-au pus-o și organizatorii festivalului care intenționează cu fiecare ediție să anihileze ideea de concurs și să aprecieze fiecare trupă pentru ce au făcut în funcție de personalitatea trupei, fără să fie nevoie de comparații. Asta se simte deja oricum, în mod neoficial, și cred că este printre cele mai mari merite ale organizatorilor și participanților de-o potrivă – nu există loc de răutăți inutile și comentarii legate de premii, toți se bucură pentru toți, toți sunt recunoscători și e bine. Totul e bine.
După festivitate, ne-am întors în IpoteștiLand și-a început petrecerea de ce-bine-că-e-totul-bine-și-ne-bucurăm-de-împreună combinată cu o stare generală de nod-în-gât-că-e-gata. De aici până la un concert care nu s-a terminat decât a doua zi după plecarea trupelor, la glezne scrântite, grătar, o scenă pe care nu contează dacă ești în trupă sau vrei doar să te bucuri de muzică împreună cu oricine vrea același lucru, pseudo mașini de fum și discuții despre când o fi să ne vedem data viitoare nu e un drum prea lung. De fapt, a fost mai mult o avalanșă de ingrediente mai sus menționate care s-a petrecut repede și fără timp să realizezi ce se întâmplă.
Ce știu în mod cert este că am mers la culcare în zori, când The Kryptonite Sparks (+ prietenii) erau încă pe scenă. M-am trezit după două ore, și tot acolo erau. Între timp grădina fusese transformată dintr-un loc întunecat într-o imagine d-aia de picnic în familie – o familie foarte mare și consumatoare de lichide îndoielnice la ore diverse, ce-i drept, dar cam ăsta era tabloul de dimineață. Și ca să fie cu noroc, s-a terminat totul într-o bătaie cu apă și Ada Milea.
