parola: luceafarul 2013
Foto: Maftei Maria
Am zis-o o dată și o să o mai zic de câte ori sunt întrebat: drumul până la Suceava a fost „giugiuc“ - ne-am dat jos în gara de la Burdujeni și hopa-sus în tren spre Suceava. Eu nu merg des cu trenul, dar când o fac, nu am plăcerea de a fi într-un personal. Întodeauna când lumea zice că au fost cu „Personalul“ sună a ceva ireal. Ține de creativitate, ca să fiu sincer. De exemplu: mirosul pe care l-am asociat eu cu „Personalul“ este de varză stricată, dar Roxana zice că aduce mai mult a gang Bucureștean.
Schimbând peisajul, am ajuns la Ipotești, la memorialul Mihai Eminescu - ghiciți parola de la Wi-Fi (e în titlu). Ne-am gândit să mergem să cunoaștem alte trupe, dar a rămas totul doar la stadiu de gând fiindcă eram doar noi, restul trupelor fiind plecate în oraș să mănânce, așa că am pornit în recunoaștere. Am dat de o parte din cei plecați în Facefood (recomandam neaparat) și ne-am asezat lângă o grămadă de oameni cu care ne venisem în microbuz puțin mai devreme, de la Botoșani la Ipotești. ( Am ajuns acolo pentru că monitorul nostru ne-a zis de un bucătar italian care face sandwich-uri cu pui foarte bune și avea dreptate). Ajungem într-un final la spectacolul invitat „Iluzii“ cu Vlad Bălan, Alexandru Voicu, Silvana Mihai și Cristina Juncu pentru care trebuie să înotăm prin oamenii din fața casei de cultură ca să ne așezăm undeva pe al 3-lea rând, în stânga. Alexandru și Silvana sunt foști membri ai Atelierului de Teatru, iar apartenența lor în mulțimea AmFiTeatru se simțea cu un fel de fericire în aer. La un rând mai în spate auzeam niște doamne care treceau de la o discuție despre boabe germinabile, la cât de greu e să fii actor.
Despre spectacol n-o să vă zic multe, pentru că n-are nevoie de recenzie oricum. Mai bine vă spun ce mă întrebam când vedeam 4 actori tineri care se/ne întreabă ce e dragostea. Mă întrebam de ce imi place mie ce se întâmplă acolo? E simplu: cred. Pe de-o parte cred în ei, ca oameni, pe de alta cred ce se întamplă. Mă găndesc că asta e treaba cu teatrul, să crezi. Spectacolul ăsta privit în ansamblu nu este atât de complex. 4 oameni și o masă. Dar lucrurile nu trebuie privite în ansamblu. „Iluzii“ îmi aduce aminte de un citat pe care l-am văzut undeva pe Instagram (sau poate Facebook, nu mai știu). Nu-l mai știu exact, dar o să încerc să reproduc. Viața nu e despre serviciu, griji, bogății de tot felul. E mult mai simplu de atât. Viața înseamnă să intri într-o cameră și sa te gândești. „Ah, aici erau“. Și cam asta cred că face AmFiTeatru. Face niște oameni să schimbe trenuri, mașini, microbuze ca să ajungă într-o comună cam „pe unde se agață harta în cui" și să spună „Ah, aici erau“.
